Invazia armatei române în Bulgaria, văzută prin ochii oştenilor: istoria celui de-al Doilea Război Balcanic
Invazia
armatei române în Bulgaria, văzută prin ochii oştenilor: istoria celui de-al
Doilea Război Balcanic
de Iulian Bunila (Adevărul.ro 9 iulie 2015)
Anul
1913 este un reper al istoriei Armatei Române, fiind anul în care ostaşii au
adus pacea în Balcani, chiar dacă a fost una de scurtă durată, fără să tragă
vreun glonţ. Consecinţele au fost pozitive şi negative deopotrivă. România a
luat Cadrilaterul, şi-a sporit prestigiul printre ţările europene, însă a
pierdut oameni din cauza epidemiei de holeră şi s-a ales cu un inamic
persistent, la nord-vest: Austro-Ungaria.
După
primul Război Balcanic, agresivitatea Bulgariei s-a accentuat, la fel şi
pretenţiile sale asupra teritoriilor luate statelor vecine. Pe fondul unor
dispute teritoriale, la 16/29 iunie 1913, la ordinul direct al ţarului
Ferdinand, bulgarii au pornit un atac devastator asupra sârbilor. Deşi
România încheiase în 1883 o alianţă secretă cu Puterile Centrale, care
includeau şi Austro-Ungaria, opinia publică cerea conducerii ţării să meargă
împotriva bulgarilor sprijiniţi de Austro-Ungaria.
Astfel,
pe data de 20 iunie/3 iulie 1913, primul ministru Titu Maiorescu a supus
regelui Carol I decretul de mobilizare al armatei române nr. 4751 din 20
iunie/3 iulie 1913, acţiune care a început în noaptea de 22 iunie/5 iulie —
spre 23 iunie/6 iulie 1913. Au fost chemate sub drapel contingentele 1901 -
1911 pentru unităţle operative, 1895 - 1900 din miliţii şi 1897 - 1909 pentru
marină. România a chemat sub arme un număr de 509.820 de oameni, adică şase
procente din populaţia ţării.
Principele
Ferdinand, inspector general al armatei, a fost numit prin Decretul regal nr.
4639, din 22 iunie 1913 comandant al armatei de operaţii în războiul balcanic,
iar la conducerea Ministerului Armatei se afla generalul de divizie Constantin
Hârjeu, având ca şef de Stat Major pe generalul de divizie Alexandru
Averescu.
Decizia de mobilizare generală a forţelor
armate a fost primită de majoritatea opiniei publice din ţară cu mult
entuziasm, în contextul în care acţiunea duplicitară şi ameninţările directe
ale Austro-Ungariei de a obţine neutralitatea României şi a atrage Bulgaria în
sfera sa de influenţă, în condiţiile în care Viena preconiza să pună bazele
unui al doilea război în Balcani, îndreptat împotriva ţării noastre, în
eventualitatea declanşării unui război de eliberare a Transilvaniei şi de
întregire a ţării noastre. ”Acţiunea României - nota Tache Ionescu în
Amintirile sale - semnifica primul pas al emancipării noastre de sub jugul
austro-ungar, iar creşterea prestigiului României avea să întărească marele
ideal al unirii.
Vorba soldaţilor noştri din vara lui 1913: Noi
trecem în Bulgaria pentru a ajunge în Transilvania”. (Take Ionescu, Souvenirs,
1919, Istoria militară a poporului român). Campania a avut la bază
planul de operaţii militare elaborat de Marele Stat Major, în frunte cu generalul
de divizie Alexandru Averescu, în prima jumătate a anului 1913. Intenţia
comandamentului era să ocupe Cadrilaterul cu o forţă secundară iar, în paralel,
efectivul principal al ostaşilor să treacă Dunărea şi să înainteze rapid către
Sofia, pentru a forţa statul vecin să semneze un acord de pace.
Jurnalele
de front ale ostaşilor buzoieni descriu invazia ca pe un prilej de mândrie În
cartea sa ”Consemnări publicistice”, scriitorul Viorel Frâncu evocă impresiile
unor oşteni buzoieni, participanţi la campania de la sud de Dunăre, preluate
din jurnalele de front. ” Mobilizarea trupei şi a statului Major al
regimentului, în componenţa căreia intrau două divizioane cu şase baterii, s-a
făcut pe parcursul a cinci zile, sub comanda colonelului Gheorghe Spirescu. În
acest timp, la regiment se prezentaseră 3.974 de mobilizaţi. În a cincea zi de
mobilizare, la 27 iunie, regimentul se punea în marş cu 4.341 soldaţi activi şi
rezervişti, 1051 trăsuri şi cu 4185 de cai”, scrie Viorel Frâncu.
Buzoienii
din Regimentele 7 Artilerie au dat curs ordinului într-o atmosferă de năvalnic
entuziasm şi adâncă însufleţire patriotică. ”La 23 iunie, zi
senină şi călduroasă de vară - clopotele bisericilor şi trompetele uitate şi
ruginite, ce stau spânzurate în cine ştie ce ungher din primăriile satelor,
începuseră să sune alarma şi să cheme toată suflarea românească, de la un capăt
la altul al ţării, se ridică, ca un singur om, şi într-un elan cum nu s-a mai
văzut, izbucni în chiote şi urale de bucurie”. (Constantin Sătcoeanu şi Dumitru
Serbescu Lopătari, ”Regimentul 7 Artilerie - cincizeci de ani de viaţă.
Însemnări, fapte şi povestiri trăite”). În zilele de 28 - 30 iunie,
militarii s-au îmbarcat în gara Buzău cu destinaţia Bucureşti. Aici au făcut
joncţiunea cu Regimentul 19 Artilerie şi s-a integrat în Brigada a 5-a
Artilerie. Între 2 şi 7 iulie, militarii au executat un marş pe ruta: Bucureşti
- Drăgăneşti - Vlaşca, până la Isbiceni - Corabia - Silişteoara, iar în seara
zilei de 7 iulie, la orele 21.30, au început trecerea Dunării pe un pod de vase
lung de 1.500 de metri construit de pontonierii români. (N. Burghele, ”Amintiri
din timpul războiului româno-bulgar”).
Momentul a fost descris astfel de comandantul Regimentului, colonelul Gheorghe Spirescu: ”În ziua de 7 iulie trecurăm Dunărea. În marş triumfal ajunseserăm până la poalele Balcanilor la Ciumak-Kovitza. Aici regiunea era contaminată, epidemia de holeră făcând primele victime”. Corpul V de armată, sub comanda generalului Culcer, cu o divizie de rezervă, a ocupat Cadrilaterul până la linia Turtucaia – Balcic. În acelaşi timp, efectivul principal al armatei trecuse Dunărea între Bechet şi Turnu Măgurele. Corpul I armată şi Divizia 1 cavalerie au trecut pe vase pe la Bechet, îndreptându-se spre Rahova, iar Divizia 1 cavalerie, sub comanda generalului Bogdan, apucă oblic spre sud-vest, spre nodul de comunicaţii Ferdinandovo, tăind retragerea din faţa sârbilor a armatei bulgare comandate de generalul Kutincev.
O
brigadă bulgară care trecuse deja de Ferdinandovo şi se îndrepta spre Sofia
prin pasul Ginci a intrat în contact cu divizia de cavalerie a generalului
Bogdan, pe 10 iulie. Acesta a coordonat atât de bine manevrele, încât bulgarii,
deşi în superioritate numerică, au crezut că au în faţă trupe mult mai numeroase.
Într-o telegramă expediată de un general bulgar şi interceptată de români,
acesta anunţa că are în faţă avangarda unui corp de armată cu şapte baterii de
artilerie. Bulgarii s-au speriat şi întreaga brigadă a fost luată prizonieră de
divizia lui Bogdan.
Ostaşii
români au întâlnit sate murdare, sărăcăcioase În paralel, artileriştii
buzoieni au mărşăluit pe valea Iskerului, au trecut peste râul Gulem Isker şi
au oprit pentru popas în satul Staverţ. De aici, au trecut prin localitatea
Luncaviţa şi au ajuns pe dealurile de lângă Sofia, în jurul trecătoarei Arab -
Komak, tăind astfel orice comunicaţie a capitalei cu nordul ţării. La
Ciumak - Kovitza ajunsese deja vestea că o întreagă brigadă bulgară fusese
făcută prizonieră de către divizia din Regimentul 7 Roşiori, care ocupase
localitatea Ferdinandovo.
A
rămas în istoria gestul nobil al conducătorilor Armatei Române care, în baza
Convenţiei de la Geneva, le-au redat libertatea prizonierilor, eliberându-le
totodată ”bilete de voie” pe care erau scrise, româneşte pe o parte şi
bulgăreşte pe alta, următoarele: ”ROMÂNIA. Soldaţii mai jos notaţi care au fost
făcuţi prizonieri în lupta de la Ferdinandov şi care şi-au dat cuvântul de
onoare că nu mai ridică arma contra armatei române se lasă liberi şi are voe a
merge la vetrele lor. Comand. Diviziei de Cavalerie General (ss) Bogdan”.
În
tot marşul lor prin Bulgaria, ostaşii români nu au întâlnit, după cum
consemnează maiorul medic Nicolae Burghelea, în cartea sa, decât ”locuri
sterpe, sălbatice; satele murdare, sărăcăcioase; casele pustii, nevăruite, din
cărămidă nearsă, fără grădini, cu grămezi de titzic; se găseau animale şi
păsări fără stăpân; câţiva bătrâni şi copii care vorbeau româneşte”.(N.
Burghele, ”Amintiri din timpul războiului româno-bulgar”). Regimentul 8
Infanterie Buzău, pe frontul din Balcani Sub comanda colonelului Aristide Razu,
în noaptea de 22 spre 23 iunie, ora 12.00, a început mobilizarea Regimentului 8
Infanterie şi îmbarcarea militarilor în garniturile de tren staţionate în Gara
Buzău. ”Delirul era la culme. Trenurile erau parcă nişte elefanţi uriaşi
împodobiţi de costumele ţărăneşti cu care erau îmbrăcaţi ostaşii, căci erau
atât de mulţi în trenuri încât mai mulţi încăpeau pe scările vagoanelor şi pe
acoperişuri decât în vagon, încât dădea trenului un aspect de o floare mare
înflorită cu tot felul de culori.
Mai pe fiecare vagon se vedeau câte o mulţime de steaguri tricolor care fâlfâiau în aer privind maiestuos la flăcăii de sub el”, a descris momentul plutonierul major Gheorghe Anghel, în jurnalul său de front. În noaptea de 27 spre 28 iunie, la ora 12.52, trenul s-a pus în mişcare cu destinaţia Bucureşti. Pe toate vagoanele era scris cu litere mari: Buzău-Sofia. După plecarea primei garnituri au urmat alte unităţi militare să plece din gara Buzău. La ora 11.14, în noaptea de 28 - 29 iunie, a plecat din Buzău ultima garnitură de tren cu militarii din Batalionul I şi cu Cartierul Brigăzii a X-a, pe itinerariul Făurei - Feteşti - Gara Obor (Bucureşti).
În
după-amiaza zilei de 29 iunie, la ora 4 dimineaţa, trupa s-a pus în marş pe
direcţia Turnu Măgurele - Corabia, locul pe unde se stabilise trecerea Dunării
în Bulgaria. ”La ora 1.30 am ajuns la Silişteoara, mai jos de Corabia,
aici, apoi la ora 5.15 p.m. regimentul a început să treacă Dunărea. La 5.45
p.m., regimentul a călcat pe pământ bulgăresc. (...) La trecerea podului era
ASR Principele Carol şi Ferdinand, uralele pe pod nu mai conteneau, mici
vaporaşe pline se plimbau pe lângă pod, ne urau drum bun prin urale ce
răspundeau la cele ieşite din piepturile ostaşilor după pod. Dincolo, la
capătul podului, era D-l General Georgescu, comandantul Diviziai a 5-a, care
ne-a strigat: Ura, băieţi pe pământul bulgăresc”. (”Consemnări publicistice”,
autor Viorel Frâncu)
După
trecerea Dunării, militarii buzoieni au mărşăluit până în satul Ghigen unde
s-au cantonat, după care şi-au continuat drumul trecând râul Isker, tabăra
fiind constituită în apropierea satului Staverţ. Pe valea Iskerului, ostaşii
buzoieni şi-au ridicat bivuacuri în satul Gustilia.
În
după-amiaza zilei de 14 iulie, trupa şi-a început înaintarea spre localitatea
Kneaja, unde vor cantona, încartiruiţi prin casele oamenilor. ”Ţăranul bulgar,
deşi mai bogat în pământ ca cel român, dar trăieşte într'o mizerie nespusă, aci
am cantonat la un bulgar care ne-a dat un pat, dar nu am putu dormi căci cum am
adormit niţel au şi năvălit insectele bălane peste noi, care simţise că este un
hoit strein în pat şi nu am mai putut dormi. (...) Când am intrat în casă la
bulgar femeia avea un copil mic şi de frică să nu'l tăem îl pitise într'o odae
din fund sub o ţoală, copilul care nu ştia de ce e pus acolo ţipa cât îl lua
gura, observ acest lucru, chem un soldat care ştia bulgăreşte şi îi spun să
vorbească cu bulgăroaica ca să nu'i fie frică şi să scoată copilul de acolo
căci noi nu facem cum au făcut soldaţii lor la turci, greci şi sârbi”, scria în
jurnalul său plt. major Gheorghe Anghel. (”Consemnări publicistice”, autor
Viorel Frâncu) La 15 iulie, infanteriştii buzoieni au poposit în localitatea
Ieniţa, ”sat sărac dar bogat în vite, căci după trei rechiziţii ce făcuse
bulgarii încă erau turme de bivoli şi vaci. Aici, ”pe un platou la vest de
Ieniţa, de unde se văd Balcanii cei înalţi, suntem la 60 de kilometri de Sofia
şi suntem nerăbdători să o vedem şi noi căci este păcat să te duci în ţară
streină şi să nu'i vezi capitala”, nota plutonierul major Gheorghe Anghel în
jurnalul său de front.
În
aşteptarea ordinului de a înainta spre Sofia, infanteriştii au continuat
programul de instrucţie, dar organizau şi activităţi cultural-sportive: scurte
piese de teatru, recitări, întreceri la oină. Aici a avut loc şi un moment
festiv, prin care au fost sărbătoriţi eroii români participanţi la războiul din
1877, la care au fost prezenţi, pe lângă militarii români şi autorităţile
bulgare din satul Ieniţa. Primarul localităţii a spus, în discursul său:
”Voi ne-aţi dat independenţa la 1877, voi ne-aţi adus acum pacea şi aţi oprit
gârlele de sânge ce trebuia să mai curgă încă între fraţi, voi ne-aţi dat liniştea
şi pacea pe care nu am văzut-o de un an, ne-aţi păstrat fecioarele şi nu v-aţi
atins de căminurile noastre, ne-aţi adus isvoare de bani în ţară”.
La Bucureşti demaraseră deja negocierile de pace, convenindu-se încheierea unui armistiţiu de cinci zile. În aceste condiţii, la 5 august, ora 5 dimineaţa, ostaşii Regimentului 8 Infanterie Buzău începeau manevrele de retragere şi se puneau în marş spre Nicopole, trecând prin Breniţa, apoi peste râul Isker. Au ajuns în ţară pe 10 august cu 11 şlepuri, fiind debarcaţi în portul Brăila, unde au intrat mai întâi în carantină din cauza holerei. Pacea s-a încheiat la Bucureşti, tratativele fiind conduse de Titu Maiorescu. În numai 18 zile, cât a durat campania în Bulgaria, armata română fusese mobilizată, concentrată, dislocată la sud de Dunăre, unde ajunsese la 20 de kilometri de Sofia şi 10 de Filippopol, trecuse Balcanii şi făcuse legătura cu armata greacă, pornită din sud. Capitala inamică, Sofia, lipsită de apărare, era astfel la dispoziţia românilor. În aceste împrejurări, la 5/18 iulie, regele Ferdinand al Bulgariei i-a adresat regelui Carol al României rugămintea de a stopa înaintarea trupelor române, declarându-se gata de a primi condiţiile României şi a începe tratativele de pace.
Semnarea acordului a avut loc la Conferinţa de
pace de la Bucureşti, începută la 17 iulie 1913. Titu Maiorescu le-a propus
beligeranţilor un armistiţiu de 5 zile, răgazul necesar pentru a negocia.
Delegaţii au aprobat armistiţiul începând cu data de 18 iulie. Negocierile au
continuat până la 28 iulie, când şefii delegaţilor statelor balcanice au semnat
totuşi tratatul. La ora 10.00 s-au auzit 21 salve de tun. Ceremonia a avut loc
în clădirea ministerului de externe român din Bucureşti, Palatul Sturdza.
Ulterior,
la Mitropolie a fost organizat un serviciu religios, la care participă membrii
delegaţiilor străine. România a câştigat din acest război Cadrilaterul,
prestigiu european şi o apropiere de alianţa franco-rusă. În schimb, s-au răcit
relaţiile cu Puterile Centrale. „Campania din Bulgaria a fost primul capitol al
războiului României în contra Austro-Ungariei”, concluziona Nicolae Iorga.
Sursa foto Biblioteca Judeteana Astra Sibiu
Comments
Post a Comment