File
rupte din cartea Războiului (partea a II-a) de Gheorghe I. Brătianu
Spre
luptă - 10 Iulie 1917
Ordin de plecare
Seara se lasă încet peste
văi și păduri întinzându-şi liniştea răcoroasă şi umedă peste forfoteala oamenilor
şi a cailor ce se pregătesc de drum. Ceasul obişnuit al odihnei va fi pentru
noi mişcare, pornirea mult aşteptată spre bătălie. Ne vom avănta în zările necunoscute
de unde nu pătrundea până la noi decât bubuitul inăbuşit de neîntrerupt al
tunurilor. Din ascunzătorile stufoase unde l-a tupilat grija aeroplanelor,
regimentul se pune în mişcare. Prin frunzişul des se zăresc acurn coifuri şi
roţi de trăsuri; caii trec şi vin pentru înhămare.
Oamenii
strănşi in curele, încărcati de saci şi bidoane, arată feţe nouă sub umbra căştilor
albastre-cenuşii. Lăzile se încarcă movile, în căruţele grupului, ordonanţele
aleargă grăbite, ofiţerii se încing cu luare aminte. La ora 20, plecarea
bateriilor; ne vom incolona pe şoseaua cea mare a Tecuciului. Aproape fără
voie, privirile se opresc deasupra colţului în care am poposit trei zile, pierdut
în tufe fără nume, care ne-au adăpostit nădejdile şi grijile călătoriei războinice.
Iarba călcată în picioare, singură mai arată locul cortului, străns de un ceas.
Lăngă
izvorul ce ne-a adăpat setea, numai noroiul ne arată urrnele, iar printre
crengile huceagului doar căteva hârtii rupte ne vor păstra arnintirea pănă ce
vântul le va risipi. Nimic nu ne leagă de acest loc fără casă şi fără vatră,
din care viaţa pleacă odată cu tunurile noastre rătăcitoare, şi totuşi gândul
se desparte oarecum anevoie de sălaşul zilelor de aşteptare, chiar acurn cănd
se apropie împlinirea dorinţelor ce ne mână spre luptă. Melancolia ne este insă
repede risipită de zgomotul care se ridică dintre tufe: glasuri supărate
izbucnesc deavalma, crengile trosnesc, toate ordonanţele noastre dau năvală
prin frunziş și înjurăturile curg, zdravene, pe cănd comandantul nostru se plimbă
nerăbdător, în aşteptarea calului şi a găinii scăpate. În sfărşit, soseste
ţine—calul cu cel dintăi, iar bucătarul răsare mândru, cu ce de-a doua.
Incălecarea !
Pe cărări strămte, printre copaci, ne
indreptăm spre răpa ce ţine loc de drum până în şosea. Drumul e plin de oameni
şi de cai; bateria a doua trece spre încolonare. Caii bine hrăniţi şi vănjoşi,
trag puternic tunurile şi chesoanele cari dispar sub munţi de furaj, oamenil îrnping
la roate, carul de baterie, greoiu cât o căruţă răsturnată, astupă drumul îngust.
În hainele lor ruseşti, cenuşii-verzui, soldaţii se fac una cu părnăntul pe
care-l întunecă umbrele serii. În scârţăit de roate şi uruit de tunuri, în
ciocniri și tropot de copite. cu îmbrânceli şi sudălmi, bateria a trecut; la
răndul lor, caii noştri îşi găsesc calea pe urmele ei. De-odată, tufele se dau
la o parte. Drumul de care, dără neagră ce se strecoară din desişul zăvoiului,
dă'n şoseaua mare care işi intinde la poalele dealurilor panglica nesfărşită de
praf.
Căt
poţi cuprinde cu ochiul, se înşiră în lumina scăzută a asfinţitului senin,
trăsuri lângă trăsuri, perechi de cai după perechi de cai. Prin norii uşori de
praf albicios, coloanele îşi îngrărnădesc în ordine şirurile îndelung repetate
de oameni, cai, trăsurl şi tunuri. Falnic de-alungul bateriilor, trece la trap
statul-major al regirmentului patru, colonelul in frunte pe un cal negru şi
zburdalnie. Curele, binocluri, hărţi şi revolvere arată apropierea frontului.
Iar coiful, cu deosebire, aşteaptă arnintirea unor vremuri de mult îngropate şi
aduce in tabloul modern al tunurilor o notă arhaică. Cu fețele lor arse de
soacre şi de vânt, oţelite de un an de război, tunarii nostri aduc arninte de
legiunile strămoseşti ale Romei. Tesacul lor pare a se lungi in gladiu, iar din
uruitul surd al sutelor de roţi cari frărnântă praful până in fundul zării, se
desluşeşte ca o arnintire din poveşti, ca un vers desprins inscripție: ,,Vuetul
surd de tropăit al legiunilor în marș.....
S'a
făcut întuneric. Înaintăm la pas, în aerul rece aI nopţii. De-abia de se mai
zăresc, la câțiva paşi, călăreţii. Din noaptea neagră ce ne învăluie, zgomotul
monoton al copitelor de cai se amestecă cu zângănitul greoi al chesoanelor. Din
cănd in cănd, o săgeată de lumină despică întunecimea, făcând să răsară din
umbră, ca stafii, chipuri de oameni şi cai. Iar peste câteva clipe, ridicând
talazuri de praf, trece. urlând ca o fiară, un camion încărcat pănă 'n vărf.
Trebuie să fim mai
aproape de front. Lumini trec, fugare, prin depărtarea tunecoasă, o rază de
proiector rătăceşte o olipă printre stele. Iar prin răsunetul adormitor al
marşului se aud acum, la intervale, bufnituri scurte şi grele, ca şi cum, în
intuneric, ar tuşi undeva un uriaş.
Am
mers la pas toată noaptea. În lătratul câinilor, am străbătut Tecuciul adorrnit.
Împrejurul nostru, lurmea, din neagră, se făcea sură, lucrurile încep a se
desluşi. Suntem o ceată de strigoi. Fetele trrase, obosite, ochi biruiti de
somn; peste oameni şi
cai praful şi-a
aşternut vălul cenuşiu.
Obrajii palizi, ne dau înfătişarea unei coloane de morti. Din ce în
ce, lumina creşte, cerul spre răsărit se face galben. La trap! Ca strigoii din
basme fugim de zorii zilei. Părăsim şoseaua, ne înfundăm printre movile nislpoase,
cari işi aştern şi ele praful peste noi. Ne indreptăm spre pădure, care trebuie
să ne ascundă, să ne ferească şi aci de iscoadele văzduhului. Înainte, tot mal
repede. În zarea aurie a răsărit un punct negru - aeroplanul. De-odată un nor
negricios pătează cerul, pe urmă altul şi iar altul. Bubuituri repezi, aduse de
vânt, arată că tunurile de apărare l-au tintuit şl i-au inchis drumul. Iar noi
ne furişăm printre copaci, la marginea pădurii ocrotitoare, pe când, în zare,
furnul şrapnelelor pluteşte în adierea diminetii. Parcă degetele mortii,
jucăndu-se, ar stropi Răsăritul cu pete de cerneală.
Comments
Post a Comment