În tranșee: viața cotidiană pe front (imagini din Primul Război Mondial)

Ofițeri români - Răcoasa 1917

Luptele din vara anului 1917 s-au dat în principal în așa numitul triunghi al morții, format din spațiul cuprins între zonele Mărăști, Mărășești și Oituz într-un areal geografic oscilând între zone de deal și câmpie. Un relief care nu s-a arătat a fi problematic în mod special pentru forțele beligerante. Mult mai dificilă s-a dovedit a fi însă clima. Literatura memorialistică a consemnat în majoritatea lucrărilor foștilor combatanți atât omniprezenta arșiță năucitoare, cât și muștele și setea care-i chinuie pe cei aproape un milion de soldați care se luptă de ambele părți. Cea mai bună dovadă în acest sens este furnizată de povestea unui atac celebru al armatei române, atacul Regimentului 32 Mircea unde, toropiți de căldură, soldații au renunțat la vestimentație, luptând în cămăși.

Soldați români în transee la Răcoasa 1917

Soldați români se odihnesc -Varnița 1917

Tranșeu Carpinis 1917

În campania din 1916, armata română nu a avut experiența războiului de poziții. De aceea, puținele tranșee existente erau construite pe o singură linie și protejate de un singur rând de artilerie. Camil Petrescu, în romanul Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război, surprinde faptul că tranșeele de pe Valea Prahovei erau, de fapt, niște parodii a ceea ce ar fi trebuit să însemne tranșeele, criticând lipsa seriozității pregătirii militare a României în perioada de neutralitate.

O semnificativă schimbare are loc în anul 1917. Ofițerii din Misiunea Militară Franceză impun sistemul occidental de construire a tranșeelor, un sistem propice războiului de poziții, având ca obiectiv principal atât apărarea eficientă a zonei, cât și protejarea vieții soldatului. Tranșeele sunt acum construite pe trei linii. Unele sunt din beton și comunică prin șanțuri largi care permit deplasarea lejeră a trupei spre linia I și aprovizionarea cu muniție.