EPOPEEA DE PE VALEA OLTULUI – 1916

În vara anului 1916, guvernul a declarat război Austro-Ungariei și trupele armatei române au trecut munții să-i elibereze pe frații din Ardeal. Despre acel înălțător avânt, avocatul și profesorul Nicu Angelescu nota în memoriile sale: „Sosise în sfârșit clipa pe care o așteptam de atâta amar de vreme. Nu mă puteam dumiri, însă, de ce nu toată lumea era mulțumită și de ce a intrat, parcă dintr-o dată, spaima în sufletul fiecăruia. Pretutindeni în jur vedeam numai fețe îngrijorate”.

Valea Oltului a fost unul dintre reperele strategice ale pătrunderii în Transilvania, al cărei principal drum străbătea și teritoriul județului Vâlcea. Pe aici au trecut diviziile 23 și 13 infanterie, care au înaintat până la marginea Sibiului, dar n-au reușit să ocupe orașul.

Grupul Olt-Lotru, condus de generalul Ioan Popovici, trecea crestele munților Făgăraș și elibera, în dimineața zilei de 15 august, comuna Porcești.

Regimentul locotenent-colonelului Gheorghe Cantacuzino, împreună cu câteva secții de mitraliere și o baterie de artilerie de munte, formau prima coloană a forțelor de acoperire ale Grupului Olt. În dimineața aceea, comandantul austriac de la Sibiu, colonel Albert Barwick, trimisese un tren blindat să acopere retragerea trupelor austro-ungare, dar militarii lui Cantacuzino l-au incendiat și l-au scos din funcțiune. Aflate sub presiune, trupele austro-ungare au continuat să se retragă spre nord, către Sibiu, iar defileul a fost eliberat complet.

Din nefericire, după eșecul de la Turtucaia românii au fost nevoiți să se retragă și apoi să evacueze toate teritoriile cucerite din Transilvania. Contraofensiva inamicului, începută la sfârșitul lunii septembrie, a fost extrem de dură, rapidă și nimicitoare pentru frontul românesc. Redutele Hațegului și zona Jiului vor cădea primele, după care va urma Sibiul. Lovitura cea mare a acestei contraofensive era planificată prin eliberarea Sibiului și a trecătorii Oltului. 

Din acest motiv generalul german Erich von Falkehhayn adusese și armatele germane din zona Jiului pentru a crește presiunea militară a contraofensivei. Puternica ofensivă germano-austro-ungară, spre trecătorile Carpaților, a forțat trupele române să înceapă retragerea generală. Valea Oltului a intrat în calculele comandamentului german ca un posibil loc de străpungere a barierei muntoase carpatice. La Turnu Roșu a fost masat Corpul Alpin Bavarez – Alpenkorps, Brigada 2 Munte austro-ungară, adusă din Valea Jiului, și Brigada 10 Munte austro-ungară, deplasată din Albania. Inamicul deținea ascendentul în plan numeric; 14 batalioane de vânători de munte (trupe de elită) au fost aruncate în luptă, dar era superior și în ceea ce privește dotarea cu armament automat și artilerie. Albert von Reich, graficianul Corpul Alpin Bavarez, a surprins imagini din incursiunea lor pe Valea Oltului, și publicate în lucrarea sa „Durch Siebenbürgen und Rumänien ein Gedenkwerk für «Gruppe Krafft» und rumänische Kriegsteilnehmer”, apărută la München, în anul 1918 .

Mortier german la Titești

                                 Artilerie de munte

                              Ruinele Turnului Spart

Militarii români au luptat eroic, însă, din cauza concentrării masive de trupe austro-ungare la nord de Carpați, la 6 septembrie 1916, ofensiva română a fost oprită. Corpul I de Armată Română, comandat de generalul David Praporgescu se retragea, în urma bătăliei de la Sibiu, și încerca o rezistență eroică în defileul Oltului și în munții care îl străjuiesc.
       Pentru că inamicul se înfiltrase peste munți, în încercarea de a ocupa gura defileului și în special a podului peste Olt de la Câineni, punctele strategice de operațiuni erau vulnerabile și puteau fi pierdute. Până la venirea trupelor române ce se aflau în Transilvania, locotenent-colonelul Toma Popescu, adjunctul șefului Statului Major al Corpului Olt, a hotărât să organizeze apărarea lor cu ajutorul sătenilor din Câineni, care s-au oferit voluntari. Cei 13 țărani au rezistat eroic câteva ore, presiunii germane până la sosirea trupelor regulate române.

Mănăstirea Cornetu

Mănăstirea Cozia

   Artilerie de munte în marș spre vârfurile Suru și Cozia

Coloană de soldați pe Valea Oltului

A rămas memorabil și sacrificiul militarilor din Regimentul 2 Vâlcea care plecaseră într-o misiune de recunoaștere ofensivă în direcția satului Orlat (Sibiu). După o luptă istovitoare, la baionetă, cu inamicul, ostașii români s-au retras spre Gura Râului. În luptele de la Orlat, din 9/22 septembrie, vâlcenii au luptat până la sacrificiu pe Dealul Merezi, satul Fântânele-Cacova, lângă Săliște. Au fost încercuiți de un regiment de honvezi unguri și au rămas izolați, pe timpul nopții pe un teren muntos. Sublocotenetul Vasile Godeanu a murit în lupta cu inamicul, subunitatea pe care o conducea fiind depășită numeric și tehnic de germani. Fratele său, Gavril Godeanu a fost singurul supraviețuitor; luat prizonier și închis în lagărul de Krefeld. Trupurile eroilor acestui regiment au fost înhumate pe platoul Augur, iar la capul lor s-a pus o cruce, cu câteva cuvinte care îți dau fiori: „Aici se odihnesc 75 de eroi din Regimentul 2 Vâlcea. Glorie eternă din partea sătenilor din Cacova”. 

Artilerie de munte

Refugiați

Soldat român

Biserica din Greblești

Case din Boișoara

Prizoneri români în Biserica din Câineni

Luptele duse cu inamicul la Câineni, în luna septembrie, s-au caracterizat prin înfruntări acerbe, adesea dramatice. În zilele de 13-16 septembrie, un grup de tineri din Câineni, care nu făcuseră încă armata, au luptat împotriva Corpului Alpin German, reușind să scoată din încercuirea nemților Regimentul 5 Vânători. Pentru vitejia lor, cei 19 tineri au fost decorați de Regele Ferdinand cu Medalia «Bărbăție și Credință».
      Din nefericire, generalul Ion Popovici va lua o decizie total greșită: a ordonat retragerea, în Defileul Oltului, în cursul nopții de 15-16 septembrie, atunci când Corpul Alpin era sleit de atacurile permanente ale Grupului Lotru, oferind astfel inamicului o victorie mult căutată. Generalul Falkenhayn, scria în jurnalul său: „Mai rar în viața mea, nu tocmai săracă în puncte culminante dramatice, am așteptat cu încordare mai serioasă desfășurarea evenimentelor din ziua de 16 septembrie”.

 Generalul Ioan Popovici este înlocuit de la comanda grupului de armată, cu generalul David Praporgescu, într-un moment critic al trupelor române în Valea Oltului.

În zilele de 17-19 septembrie, Regimentul 44 infanterie se retrăgea până la Titești și, apoi, la Perișani, constituindu-se în două batalioane. În ziua de 20 septembrie, regimentul executa un marș de la Perișani la Greblești și ocupa o poziție defensivă pe munții Coți și Măgura. De pe Muntele Coți, au fost respinse, în următoarea perioadă, atacurile de infanterie și bombardamentele inamicului. Au murit 75 de oameni de trupă, au fost rǎniți trei ofițeri și 111 oameni de trupă și au dispărut un ofițer și 98 de oameni.

În urma înfrângerii de la Sibiu, Corpul I de armată română, comandat de generalul David Praporgescu, a opus o rezistență eroică în Defileul Oltului, mai ales în zona Câinenilor. Explozia unui proiectil de artilerie l-a rănit mortal generalul David Praporgescu, pe când se afla în mijlocul luptătorilor de pe înălțimea Coți, precum și pe mai mulți ofițeri și soldați (30 septembrie). În acea zi fatidică, însă, de pe targa pe care fusese așezat generalul a mai reușit să se adreseze celor din jur: „Nu slăbiți credința, a noastră e izbânda!”. Două monumente commemorative au fost ridicate în comuna Câineni, în cinstea marelui erou căzut la datorie.

                       Tunuri germane în apropiere de Sibiu

Tren blindat capturat de trupele române

 Adăpost al trupelor române

 Poziție defensivă a trupelor române la Câineni

 Pod în apropiere de Turnu Roșu

      Inițial, încercările trupelor germano-austro-ungare au fost respinse de români, cu pierderi grele, după lupte înverșunate, în care s-au distins, printre alte unități, regimentele 44 Argeș, 2 Vâlcea și 1 grăniceri. Întărit cu detașamente din diviziile 8 și 9 bavareze și apoi cu Divizia 218 germană, inamicul va deveni superior din punct de vedere numeric și ca armament, deși fusese adusă și de către trupele române, Divizia XIV-a, retrasă din Carpații Răsăriteni.

Retragerea armatei române a început din seara zilei de 21 octombrie. Românii au aruncat în aer podul de fier de la Câineni și au distrus anumite porțiuni de șosea, în acest timp gruparea Krafft, prin ajutoarele primite, se întărea considerabil, devenind superioară în oameni și mai ales în artilerie, grupării române aflate în defensivă. Aceasta face posibilă reluarea ofensivei germano-austro-ungară, efortul trupelor concentrându-se tot în stânga Oltului.
        O altă viață sacrificată eroic, pe altarul unității neamului românesc, este cea a sublocotenentului și poetului vâlcean Constantin T. Stoika. La 23 octombrie 1916, în urma unui bombardament de artilerie, în satul Spinu (com. Perișani) tânărul ofițer a fost ucis. Un proiectil s-a spart într-un zgomot asurzitor chiar la picioarele lui, învăluindu-l într-un nor de fum. A căzut la pământ. Într-o stare de perfectă luciditate, a avut puterea să-și privească propriul trup lovit de schije. Simțindu-și moartea aproape, așteptând-o cu resemnarea celui care îi văzuse pe cu resemnarea celui care îi văzuse pe atâția alții murind cu zâmbetul iubirii de patrie pe buze, și-a adunat ultimele puteri și le-a spus ostașilor săi, care-l priveau îngroziți și cu lacrimi în ochi: „Înainte, la creastă! Apărați-o cu viața, iubiții mei camarazi!”.

Ultimele rânduri scrise mamei lui, de sublocotenentul Constantin T. Stoika, de pe frontul de luptă, sunt sfâșietoare: „Iubită mamă, […] Eu sunt la 500 m de inamic […] până acum am scăpat de cinci ori de la moarte sigură. Tu nu fi îngrijorată. Ce este un ins în masa națiunii întregi? […] Voi rămâne deci până la altă ipostază a sorții aici lângă tunuri și mitraliere și poezia și arta pentru care mi-am sacrificat tinerețea întreagă mă vor învăța să mor mai frumos și mai demn […] Fii deci liniștită. Când nu ți-oi mai scrie să știi că nu mai sunt. Atunci numai să mă plângi. Și să plângi în mine nu numai pe copilul tău, ci și munca ce am încordat-o 23 de ani și idealul neîmplinit pe care îl port în suflet. Să-mi strângi atunci cărțile și manuscriptele și să le încredințezi pe acestea din urmă d-lui Densușianu, rugându-l a le tipări […] Inima mă doare scriindu-ți aceste rânduri din urmă […]”. Sublocotenentul Stoika s-a stins din viață în ambulanța care-l transporta la spitalul de campanie. A doua zi a fost înmormântat pe o colină la marginea satului Boișoara, ca mai apoi să fie reînhumat în cimitirul de la Titești.
         La 24 octombrie inamicul va ataca și ocupa pozițiile înaintate de pe înălțimile Călugărul și Cărbunarul. Pentru principala poziție românească din zona „Mormântul Omului de Piatră” – Zănoaga – se dau, în perioada 24-27 octombrie, numeroase lupte respinse cu pierderi grele de către Regimentele 44 Argeș, 2 Vâlcea și 1 grăniceri care o apărau. Trupele Puterilor Centrale au început ofensiva pentru forțarea șoselei Câineni-Titești-Sălătruc, care le-ar fi deschis calea spre Curtea de Argeș și partea de sud a țării, în Muntenia.
Regimentul 2 Vâlcea a inițiat un contraatac, la 28 octombrie, care a fost respins de inamic.

Tabără lângă Turnu Roșu

 Trupe germane pe Valea Oltului

 

 Trupe germane pe Valea Oltului (se poate observa și data bătăliei pe Valea Oltului 26-29 septembrie 1916 menționata pe placă )

 Poziții românești lângă Câineni

   

Trupe austro-ungare lăngă Turnu Roșu 

Urmarea a fost evacuarea bazinului Greblești-Titești, care va fi ocupat de trupele germane, apoi linia Călimănești-Scăuieni Șuici cade în mâna dușmanilor, după o rezistență de circa două luni a românilor, care au înscris și aici fapte glorioase în istoria țării. Confruntări armate sângeroase se dau în zilele de 6 și 8 noiembrie, când germanii atacă poziția principală română de la Spinu-Perișani. Românii au luptat cu un eroism legendar. Generalul Falkenhayn avea să scrie despre încleștările din anul 1916: „Progresele noastre trebuiau făcute în lupte foarte grele. Românii rezistau cu disperare. Fiecare munte trebuia luat cu asalt și dacă reușeam să le luăm pradă în oameni și materiale, trebuia de partea noastră să o plătim cu jertfe grele”.
Pe muntele Sate își va găsi sfârșitul și Prințul Heinrich de Bavaria, care a fost rănit mortal de un lunetist, la 7 noiembrie, și va murit o zi mai târziu, la vârsta de 32 ani. Trupul său a fost transportat la München, unde a fost înhumat, alături de tatăl său, Prințul Arnulf de Bavaria.

În ziua de 12 noiembrie 1916, orașul Râmnicu Vâlcea a fost ocupat de trupele inamice. Acestea au instaurat un regim despotic, rechiziționând și confiscând avuția locuitorilor, indiferent de confesiune. Zona a fost jefuită sistematic de bogățiile ei, pentru a fi date spre folosință trupelor germane. Distrugerea instalațiilor industriale și secătuirea rezervelor de materii prime, au dat o lovitură grea economiei vâlcene în acea perioadă și a declanșat, în mod evident, nemulțumirea românilor.

Trupele de ocupație au creat două diviziuni în județul Vâlcea: Comandatura cu reședința la Râmnicu Vâlcea și Comandatura cu reședința la Drăgășani. Politica de germanizare și batjocorirea tradiției noastre, jafurile, spaima și aroganța pe care o afișau ocupanții au stârnit revolta și ura profundă a populației.

La 11 noiembrie 1918, la Compiègne pe Oise, s-a semnat armistițiul dintre Puterile Aliate și Germania, deci încheierea păcii. Înfrângerea Austro-Ungariei și începutul declinului Imperiului Austro-ungar au creat condițiile potrivite pentru Unirea Transilvaniei cu România.

Postat de Dr. Florin Epure  | dec. 19, 2018 | https://revistaclipa.eu/